Dragos Iliescu – ORMUS Aur Comestibil?

Cuvant de multumire

Am crezut ca este usor sa termini o carte, mai ales ca la inceput am dorit sa nu depaseasca 100 de pagini, dar pe parcursul celor 3 ani ce s-au scurs de la realizarea primelor pagini, pana astazi, am inteles ca sunt multe aspecte de care trebuie sa tii cont, lucruri pe care mai ales prima oara nu le cunosti si trebuie invatate din mers….

De unele te prinzi singur, altele te pot bloca daca nu primesti ajutor de Sus. Si cum Dumnezeu nu intervine in mod direct in lumea noastra, trebuie sa ii cauti ajutorul printre prieteni, cunostinte si chiar in vis. De multe ori m-am sculat dimineata si m-am apucat direct de scris, ca sa nu uit ideea….

Pentru aceasta carte am primit ajutor, daca stau sa ma gandesc, de la absolut toate fiintele ce mi-au oferit lectiile vietii, caci numai asa am ajuns sa fiu ceea ce sunt si sa reusesc in final sa am potentialul si rabdarea necesara pentru a scrie o carte, dar mai aproape de mine au fost cativa prieteni si membri ai familiei pe care simt ca trebuie sa ii amintesc aici, caci este si meritul lor ca aceasta lucrare a vazut lumina tiparului…Sotiei mele pentru intelegere, lui Claudiu pentru marea lui darnicie, Madalinei si sotului ei pentru participarea la recenzia si cizelarea lucrarii si nu in ultimul rand lui Bogdan pentru ca el mi-a adus prima informatie despre ORMUS.

Prefata

Despre mine…

Ma numesc Iliescu Dragos si am 40 de ani. De profesie sunt economist. Am citit cu mai multi ani in urma despre ORMUS… suna ciudat dar mai tarziu voi spune de unde provine aceasta titulatura. De fapt, am intrat atunci intr-o lume noua ce promitea perspective frumoase si rezolvari miraculoase. La scurt timp dupa aceea, am reusit sa obtin o sticluta cu substanta mult dorita si o cutiuta cu 1 gram de praf de aur rosu. Totul se va lega de acum de ingestia acelui gram de aur si bineinteles a solutiei din sticluta. Nu este vorba de aurul obisnuit in forma metalica cunoscuta ci de forma lui monoatomica, adica aur pur (24K) transformat intr-o stare hidrosolubila si devenit deci comestibil. Ati citit bine: comestibil.

Am ajuns in final sa devin un misionar al monoatomilor datorita efectelor simtite dupa consumul prafului de aur alb – devine alb sau rosu prin precipitare (amanunte in carte). Veti citi si veti judeca. Unii poate ca vor dori in final sa cunoasca mai mult sau poate chiar, de ce nu, sa se implice in cercetare. Atractia catre acest subiect poate deveni prioritara pentru ca aceasta substanta sau, sa zicem, stare si mai exact „faza” a materiei, este diferita de orice alta forma materiala de pe Pamant, e practic cu un picior in lumea fizica (realitatea noastra) iar celalalt in cea nevazuta sau eterica, spirituala. De ce spun asta? Pentru ca aurul in forma de praf alb devine superconductor, prezentand comportamente de genul superconductibilitatii, antigravitatiei, Josephson Tunnelling s.a., fenomene caracteristice fizicii cuantice.

Aceasta ne spune ca particulele dintr-un spatiu infinit de dens comunica instantaneu si continuu, prezentand acelasi comportament, vibrand la unison. Unii au exprimat aceasta teorie mai sensibil, denumind sistemul cuantic ca fiind definitia stiintifica a dragostei, daca dragostea este considerata energia ce uneste toate celelalte lucruri. Aceasta carte isi propune sa popularizeze elementele monoatomice, sa familiarizeze cititorii cu acestea, asa incat sa reiasa faptul ca ele sunt, ca si celelalte substante minerale, componente necesare proceselor vietii.

Astfel, pe parcursul lucrarii vom parcurge istoria elementelor monoatomice, redescoperirea, patentarea si redenumirea lor (ORMUS) de catre David Hudson in anii 1980, vom explica procesul de transformare al acestora de la starea metalica la cea nemetalica, vom vorbi despre efectele ingestiei aurului si a celorlalte metale nobile pentru organismul uman, cel animal si chiar vegetal, despre metode practice de obtinere a precipitatelor monoatomice, despre alimente ce contin in mod natural si abundent aceste elemente sau alimente ce reduc efectul acestor substante monoatomice. In final, cateva marturii ale unor consumatori de OMUS de pe plan mondial dar si din tara noastra, printre care si subsemnatul.

***

Cuprinsul cartii

Cap. 1. – Despre istoria aurului monoatomic

Cap. 2. – Redescoperirea elementelor monoatomice

Cap. 3. – Cum se explica stiintific aceasta transformare?

Cap. 4. – Efectele ingerarii aurului monoatomic

Cap. 5. – ORMUS-ul, celula si ADN-ul

Cap. 6. – ORMUS-ul, apa si aerul. Geometria Sacra

Cap. 7. – ORMUS-ul si alimentele. Soluri paramagnetice

Cap. 8. – Metode de obtinere a precipitatelor monoatomice

Cap. 9. – Marturii

Selectii din continutul cartii…

I. Despre istoria aurului monoatomic

Totul începe cu un om numit de evrei Enoch, de egipteni Toth, de greci Hermes Trismegistus, unul şi acelaşi personaj. Se pretinde că acesta a ascens prin ingerarea de picături albe, este omul care niciodată nu a murit, el a transcens pentru că devenise perfect.

*

Cele mai vechi atestări ale folosirii aurului în medicină provin din Alexandria–Egipt. Cu mai mult de 5000 de ani în urmă, egiptenii consumau aur pentru purificare corporală, mentală şi spirituală. Anticii credeau că aurul în corp funcţionează ca stimulator al forţei vitale şi accelerator al vibraţiilor la toate nivelele. Alchimiştii din Alexandria au creat chiar şi un elixir făcut din aur lichid, convinşi fiind că aurul este un metal mistic ce reprezintă perfecţiunea materiei şi că prezenţa lui în organism ar revitaliza, întineri şi vindeca o multitudine de boli, ar readuce sănătatea perfectă.

În Evul Mediu aşa zisa apă de aur era foarte populară. Alchimiştii amestecau praf de aur în apă pentru a trata artrita. În jurul anului 1900 chirurgii implantau o bucăţică de aur în apropierea unei încheieturi inflamate pentru a reduce durerea şi a o vindeca. În China şi astăzi se mai găteşte orezul cu o monedă de aur pusă în oală pentru a reface mineralele din corp, iar restaurantele cu pretenţii folosesc frunze de aur de 24 de carate pentru prepararea celor mai alese mâncăruri. Trebuie totuşi să facem de la bun început distincţia între aurul monoatomic şi aurul coloidal şi deci diferenţa dintre coloizi şi monoatomi. Ambele forme sunt asimilabile, dar prezintă anumite particularităţi.

Dacă aurul metalic este divizat în particule foarte fine, iar particulele sunt suspendate în permanenţă în soluţie, atunci această suspensie minerală devine aşa numitul aur coloidal care, în această formă, capătă noi proprietăţi. Condiţia este ca acele particule ce îl compun să mai menţină încă legătura de valenţă între atomi. Puţin despre eficienţa de acţiune a unui coloid, pentru că e bine de ştiut. Ca acesta să fie cât mai asimilabil, avem nevoie de o particulă metalică cât mai mică şi un Zetapotenţial cât mai mare. Zeta-potenţialul măsoară forţa de respingere a particulelor din suspensie şi deci capacitatea acestora de a nu sedimenta. Dacă se întâmplă acest lucru, nu mai vorbim de un coloid, ci de pulbere de metal amestecată în apă.

Dacă însă aurul metalic este supus unui proces de transformare ce are ca rezultat ruperea legăturii de valenţă dintre atomi, atunci el devine aşa numitul aur monoatomic, care este hidrosolubil şi care nu mai conţine nici o structură metalică. El devine astfel complet asimilabil, iar proprietăţile lui devin efectiv miraculoase. Miracolul se produce, printre altele, şi datorită faptului că, având structura de dimensiuni subnanometrice (atom cu atom), el pătrunde prin membrana celulară şi chiar mai adânc, acolo unde coloizii nu pot ajunge. În nucleul celular, elementele monoatomice intervin asupra structurii AND, iar în structurile numite microtuburi celulare, ajută la realizarea comunicării pe care acestea o realizează. Se ştie faptul că electroliza presupune apă, săruri şi curent electric.

Pentru ca materialele electrolitice să pătrundă la nivel celular, ele trebuie să aibă dimensiuni foarte reduse. Aurul monoatomic, alături de celelalte elemente monoatomice, ajută astfel la transmisia de informaţie din celulă în celulă, de la periferia organismului până la creier şi invers. Să revenim însă la istoria acestor minunate particule. Aurul monoatomic este legat de alchimie, iar aceasta este legată nemijlocit de Enoch la evrei, Toth la egipteni şi Hermes Trimegistus la greci, de fapt unul şi acelaşi personaj. Este pretins că acest om a ascens ingerând picături albe, este omul care nu a murit niciodată, ci a transcens pentru că a ajuns perfect.

Egiptenii consemnau cu rigurozitate în registre şi făceau totul foarte amănunţit şi specializat. Suficient de interesant pare un text egiptean străvechi în care se face mereu referire la „Ce este aceasta?”. În papirusul lui Ani (sau, cum mai este numit, Cartea Egipteană a Morţilor) care a fost găsit în mormântul lui Pepi al II lea (2278 î.d.H. – 2184 î.d.H.–) din perioada vechiului regat Egiptean se spune: „Sunt purificat de toate imperfecţiunile, Ce este aceasta?, Asced ca şoimul de aur a lui Horus, Ce este aceasta?, Vin la nemuritori fără să mor, Ce este aceasta?, Ajung înaintea tronului de domnie al tatălui meu, Ce este aceasta?”, Şi continuă aşa, pagină după pagină, vorbind despre atribute pe care le capeţi atunci când ascenzi, însă în permanenţă se opreşte şi repetă „Ce este aceasta?”.

În Biblie, spre exemplu, în Cartea Exodului se vorbeşte adesea despre Mana, care în traducere din limba ebraică înseamnă literalmente “Ce este asta?”. Dacă ne gândim că poporul evreu a trăit timp de generaţii în Egipt, şi că acolo au muncit printre altele şi în metalurgie, artizanat şi poleirea cu aur, ei s-au familiarizat cu tehnicile egiptene de prelucrare a aurului iar, când au plecat, au luat bineînţeles şi aceste cunoştinţe cu ei. Ajunşi în exil în timpul traversării deşertului, ei au fost hrăniţi de Moise de multe ori cu ma-na adică cu „Ce e aceasta?” despre care se crede astăzi că era de fapt aur monoatomic.

Două argumente stau la baza acestei afirmaţii. Sursa este tot din Cartea Exodului unde este scris că „Pâinea Prezenţei lui Dumnezeu” era făcută de Bezaleel care era lucrător în aur şi nicidecum brutar sau femeie, aşa cum cerea obiceiul de fabricare a pâinii obişnuite, el fiind realizatorul Chivotului Legii şi deasemenea al decoraţiunilor din aur ale Tabernaclului.

Mai departe, la capitolul 16, intitulat „Mana”, versetul 13-15 spune: „iar dimineaţa după ce s-a luat roua dimprejurul taberei, iată se afla în faţa pustiei ceva mărunt, ca nişte grăunţe, şi albicios ca grindina pe pământ. Şi văzând fiii lui Israel au zis unii către alţii: „Ce e asta?” Că nu ştiau ce e. Iar Moise le-a zis: „Aceasta este pâinea pe care v-o dă Dumnezeu să o mâncaţi”. De asemenea, viţelul de aur care a fost făcut de evrei prin  topirea cerceilor spre a servi închinării la idoli, în timpul în care Moise a fost plecat pentru aflarea poruncilor, a fost luat de către acesta şi dus pe muntele Sinai, iar la întoarcere se spune că le-a fost dat să îl mănânce.

Într-adevăr, tot din Biblie se ştie că, atunci când Moise a urcat pe muntele Sinai, a fost văzut foc şi fum de către poporul evreu. Se spune că acestea ar fi servit la alchimizarea aurului. Un furnal destul de puternic poate fi folosit la transformarea prafului de aur alb în sticlă de aur pentru că, la 1160 de grade Celsius, aurul monoatomic se transformă într-o sticlă de aur transparentă.

II. Redescoperirea elementelor monoatomice

În Biblie se spune că Moise „luând viţelul pe care-l făcuseră ei, l-a ars în foc, l-a făcut pulbere şi presărându-l în apă, a dat-o să o bea fiii lui Israel” (Ieşirea (Exodul), cap 32, versetul 20)

*

A fost cunoscut în decursul istoriei sub mai multe nume. A fost numit Lacrima de aur din ochiul lui Horus, Sămânţa Zeilor, Hrana Zeilor, Roua Albă, Porumbiţa Albă, Aurul Alb, MFKZT pronunţat “mufkuzt” în Egiptul antic, Piatra Paradisului în Alexandria, Amrit sau Amrut în India, Shemana în Mesopotamia (Irak), iar vesticii îşi pot aminti de el ca fiind Mana referită în Cartea Exodului sau şi mai recent, mult râvnita Piatră Filozofală a Evului Mediu. ORMEs (Orbital Rearanged Monoatomic Elements) sau ORMUS este cuvântul dat în epoca modernă de către cel care a readus atenţiei misterioasa materie.

Aceste elemente au fost redescoperite in anii ’80 de către David Hudson, american din Arizona şi mai apoi popularizate de Laurence Gardner, un american de origine elveţiană. Acesta din urmă spune foarte simplu că aurul în stare monoatomică este un praf alb ce este tot acelaşi aur, dar atom cu atom.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru platină, iridiu şi celelalte elemente nobile, atunci când sunt aduse în stare monoatomică. Orice analiză făcută în această stare a materiei ne indică faptul că nu mai avem de a face cu aurul clasic aşa cum îl ştim noi, ci cu o formă unică şi ciudată de siliciu. De fapt, ceea ce numim noi metale sunt structuri alcătuite din atomi ce nu sunt ei înşişi metale, singurul lucru care le face metale sunt „lipiturile” dintre atomi sau electronii de valentă. Odată ce acestea dispar, dispare şi culoarea aurie şi starea metalică.

Astăzi, Institutul pentru Studii Avansate din Austin-Texas a clasificat aceste elemente drept „exotice”, acest termen fiind folosit datorită modului lor ciudat de a se comporta: ele nu se supun nici unor reguli ştiute, şi nu sunt evidenţiate separat pe tabelul lui Mendeleev. La publicarea cărţii lui Laurence Gardner în 2003 „Lost Secrets of the Sacred Ark” erau savanţi care pretindeau că nu există o aşa stare a materiei de genul monoatomic, dar la doar 10 luni de la publicare, presa de specialitate devenise plină de informaţii despre monoatomi, nanoparticule sau microclusteri, şi anume cât de importante sunt aceste particule, cum comunică unele cu celelalte şi cum rezonează cu ADN-ul, cum conţin şi atrag energia. Şi într-adevăr ele apar ca nişte lanţuri, ca nişte şiraguri şi chiar se aseamănă cu lanţurile ADN, fiind numite de aceea ciorchini (cluster) sau microciorchini (microcluster). Ce vedem prin microscop într-un fir de praf de aur monoatomic sunt aglomerări de atomi de aur care se adună în forme de ciorchini în mod mutual şi nu prin legături metalice (prin electroni de valenţă).

Cel mai interesant lucru este faptul că aceste elemente nu sunt un lucru nou pe Pământ. Le găsim în Egiptul antic numite Mufkust, în Mesopotamia numite Shemana, în Alexandria Piatra Paradisului. Descrierile acestui material sunt însă unanim acceptate: Ele sunt descrise ca fiind o pulbere a proiecţiei, un mijloc de comunicare cu zeii, un mijloc de teleportare, dar şi o cheie a longevităţii. Apar de altfel şi denumiri de genul „Campul Mufkust” ca în cazul descrierilor de la mormântul faraonului Unas al Dinastiei a-V-a, şi care ne aduc mai aproape de limbajul folosit de ştiinţa modernă. Apar povestiri despre aceste materiale şi în dinastiile mai timpurii, ajungând chiar până la prima, şi ceea ce este cu adevărat intrigant este că din acea perioadă nu sau găsit mumiile faraonilor despre care se spune în texte „că s-au dizolvat în câmpul (de forţă n.a.) Mufkust”. Ceea ce s-a descoperit sunt mumii din dinastii mult mai recente. Se zice că acest câmp le asigura poarta finală către viaţa veşnică.

În 1904 s-a făcut o descoperire cât se poate de interesantă în materie de egiptologie. Aceasta a fost realizată de o expediţie menită să cartografieze suprafaţa aşa numitei ţări a Sinaiului, pentru fondul de explorare a Egiptului. Această regiune e aceeaşi cu cea prin care Moise a trecut cu poporul evreu după fuga din Egipt. Acesta este chiar locul unde Moise a poposit la poalele muntelui considerat şi astăzi sfânt. De aici provin cele zece porunci, aici s-a construit Chivotul Legii după indicaţiile precise ale Divinităţii şi tot aici a fost văzut tufişul fumegând, acelaşi prin care, în trecut, Dumnezeu se adresa lui Moise şi pe care îl putem vedea şi astăzi ocrotit de zidurile mănăstirii Sfânta Ecaterina (construită pe locul bisericii întemeiate de Sfânta Elena, mama lui Constantin cel Mare).

Ajunşi la poalele muntelui, exploratorii au decis să îl escaladeze. La aproape o mie de metri altitudine au găsit ceva surprinzător: în mijlocul deşertului se ridica un templu Egiptean cu o suprafaţă de o sută de metri pătraţi la vedere şi circa o sută de metri pătraţi săpaţi în munte. La timpul respectiv ei nu au realizat amploarea descoperirii, dar, după spusele lor, ceea ce au găsit într-o nişă secretă a fost descris ca fiind o pulbere albă de o puritate absolută. Au analizat-o, au cernut-o, au studiat-o şi tot ceea ce au putut spune despre aceasta a fost că avem de a face cu un praf atât de fin că dispare când este frecat între degete. Se pare că acest templu era mai mult un atelier de producţie decât un loc de rugăciune pasivă. Toate indiciile arătau că acest loc era folosit pentru producerea de Mufkust.

Toţi faraonii de la cea de-a IV-a dinastie până la cea de a-XVIII-a sunt prezenţi aici sculptaţi. De asemenea sunt prezente inscripţii dintre care unele cu informaţii esenţiale despre praful alb. Una din cele mai relevante este cea lăsată de un faraon al dinastiei a XVIII- a care spune „Sobekhotep duce nobila şi preţioasa piatră Majestăţii Sale, el este gardianul care aduce pâinea, pentru că el este mai Marele în casa aurului”. Inscripţii de acest gen sunt foarte numeroase în acest aşezământ, analiza lor aducând certitudinea semnificaţiei simbolului conului ca fiind folosit pentru reprezentarea prafului de aur. După acest moment întorcându-se în Egipt, cercetătorii au dat o mai mare atenţie acestui simbol, ceea ce a condus la concluzia că preparatul obţinut din acest praf alb era destinat consumului uman, în speţă ingestiei şi era prezentat adeseori în formă de mici turtiţe numite şi „pâine”.

Vechiul Testament relatează despre întoarcerea de pe muntele Sinai a lui Moise având cele două table de piatră ce conţineau poruncile asupra sa şi despre episodul ce urmează legat de viţelul de aur. În Biblie se spune că Moise „luând viţelul pe care-l făcuseră ei, l-a ars în foc, l-a făcut pulbere şi presărându-l în apă, a dat-o să o bea fiii lui Israel.” (Ieşirea (Exodul), cap 32, versetul 20). Până acum nu ar fi avut nici un sens această istorie pentru că aurul „ars” devine aur topit şi nu poate fi mâncat nici măcar cu apă.

III. Cum explică ştiinţa modernă?

“Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da lui o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou”.

*

Această stare a materiei (ORMUS), fiind redescoperită relativ recent, este încă învăluită în mister chiar şi în lumea fizicii şi chimiei moderne. Multe afirmaţii legate de ORMUS sunt doar speculaţii teoretice, pentru care nu există încă o demonstraţie practică. Despre ORMUS se poate spune că se cunoaşte tot atât de mult cât percepe un om obişnuit din spectrul frecvenţelor sunetului sau din cel al luminii (mai puţin de 1%). Încercarea de a face lumină pentru cei ce nu se mulţumesc doar cu îmbunătăţirea treptată a stării de sănătate şi încetinirea procesului de îmbătrânire poate părea prea tehnică, dar am să încerc să o fac cât mai simplu cu putinţă:

Anumite elemente metalice pot avea o stare (fază) nemetalică cu caracteristici noi, deosebite. Pornind de la o structură metalică clasică cu electroni ce gravitează în jurul nucleelor atomilor, putem ajunge prin diverse metode de precipitare la eliberarea electronilor de valenţă, astfel încât electronii rămaşi să se împerecheze formând aşa zisele “perechi Copper”. Perechile de electroni astfel organizate nu mai pot forma o legătură cu electronii atomului vecin, lor lipsindu-le electronii de valenţă necesari. În aceste condiţii electronii ce gravitează acum în jurul nucleului capătă o viteză foarte mare transformând nucleul din formă sferică în formă eliptică de raţie 2:1 (înălţime/lăţime).

Asta face ca electronii ce orbitează în sens contrar dar cu viteze foarte mari să devină adevăraţi generatori de mare forţă, ce atrag energii cosmice subtile creând fenomene de superconductiblitate la temperaturi normale. Superconductibilitatea este o proprietate a anumitor substanţe ce se află într-o stare cuantică specială numită Condensatul Bose Einstein sau BEC. Un BEC este un grup mare de atomi care se comportă ca unul singur, manifestarea aceasta fiind însă condiţionată de o temperatură foarte scăzută (zero absolut).

În cazul elementelor ORMUS natura lor de superconductori apare la temperatura camerei, ele fiind însoţite de un câmp de energie în jurul fiecărui atom. Acest câmp energetic este numit efectul Meissner. El face ca atomii eliberaţi să rezoneze între ei, comportându-se ca unul singur, aşa încât, împreună, să manifeste trăsături ce urmează legile mecanicii cuantice. Teorii similare ne vorbesc despre faptul că, într-un sistem infinit de dens, informaţia circulă dintr-un cap în celălalt al sistemului în mod instantaneu.

Mai plastic ar veni cam aşa: să zicem că elementele ormice ar avea trei picioare, dintre care doar două în lumea fizică. În momentul când elementele monoatomice se concentrează în noi stabilim o mai bună legătura între lumea fizică şi cea non-fizică pe care o putem numi Dragoste sau Spirit. Se pare că, la un anumit punct, ORMUS-ul se atrage pe sine din Univers şi se perpetuează singur. Pe urcuşul către acest punct auzim de vindecări miraculoase şi realizări spirituale incredibile. Este clar că, pentru a atinge astfel de performanţe, materialele ormice trebuie să ajungă la o anumită concentraţie în organism. Atunci fiecare celulă ajunge sub umbrela lor de comunicare instantă şi coerentă.

Din ştiinţa clasică învăţăm că materia are următoarele stări: gazoasă, lichidă, solidă şi plasmatică. Ceea ce nu aflăm din manualele clasice este faptul că mai există şi acea fază a materiei numită monoatomică. Aceste materiale au proprietăţi asemănătoare ceramicii. Fizica nucleară a descoperit în 1989 ceea ce se numesc microclusteri sau microciorchini. Acestea sunt formaţiuni atomice foarte mici (de la 2 până la câteva sute) ce sunt caracteristice numai anumitor elemente. Majoritatea grupului metalelor de tranziţie din centrul tabelului lui Mendeleev suportă starea monoatomică. Aceasta este atinsă atunci când numărul atomilor din microcluster scade sub aşa-numitul număr critic.

Deci, dacă un microcluster conţine mai mulţi atomi decât numărul critic atunci ei agregă într-o structură de reţea cu proprietăţi metalice, dacă însă avem un număr mai mic de atomi decât numărul specific, acel microcluster va dezagrega în atomi singulari cu proprietăţi ceramice. De aceea alchimiştii numeau praful de aur alb “Piatră” sau “Piatra Filozofală” pentru că întradevăr în starea monoatomică aurul se comportă ca o ceramică, se dizolvă în apă, se topeşte sub formă de sticlă la temperaturi înalte, se poate remăcina şi dizolva din nou. Ca o paranteză interesantă este un fragment din Biblie unde la sfarsit, in Apocalipsa dupa Ioan, se scrie despre Noul Ierusalim: “Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da lui o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou (ORMUS n.a.).[cap 2-17].

[…]

Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată [cap 21-18].[…] Şi piaţa cetăţii (Noului Ierusalim n.a.) este de aur curat, şi străvezie ca sticla [cap 21-21].”.

Revenim la numărul critic al atomilor dintr-un microcluster. În cazul aurului acesta este 2, în cel al rodiului numărul critic este 9. Semnificaţia acestui fapt este că dacă avem doi sau mai mulţi atomi de aur într-un microcluster, acesta va prezenta caracteristici metalice. În schimb dacă avem mai puţin de nouă atomi într-un microcluster de rodiu, acesta va dezagrega spontan şi va deveni un grup de atomi de rodiu monoatomic. Întrebarea legată de această diferenţă de echilibru în ceea ce priveşte numărul critic rămâne în continuare deschisă.

În general un element metalic este stabil din punct de vedere fizic, un bun conductor atât pentru căldură cât şi pentru electricitate şi deasemenea activ chimic (metalele în general corodează). În cazul atomilor aceluiaşi element deveniţi, să le zicem, “independenţi”, se constată proprietăţi ceramice, aceste elemente fiind slab conductibile atât pentru căldură cât şi pentru electricitate, în schimb devin superconductibile la temperatura camerei. Cercetătorii ruşi de la Institutul de Mineralogie, Geochimie şi Chimia Cristalelor Elementelor Rare din Kiev au specificări clare în literatura lor, cum că atomii în structura clasică cu electroni de valenţă sunt metalici, iar cei în structuri monoatomice sunt de natura ceramică.

Dintre elementele identificate ca având şi stare monoatomică enumeram cateva (listate cu excepţia mercurului şi în patentul lui Hudson): Cobalt (27), Nichel (28), Cupru (29), Ruteniu (44), Rodiu (45), Paladiu (46), Argint (47), Osmiu (76), Iridiu (77), Platină (78), Aur, (79), Mercur (80), ş.a. În paranteză avem numărul atomic sau numărul protonilor din nucleu. Dintre acestea Platina, Paladiul, Rodiul, Iridiul, Ruteniul şi Osmiul mai sunt numite şi Grupul Platinei sau PGM (Platinum Group Elements).

Aceste elemente sunt abundente în apa de mare, în majoritatea rocilor, în apa dulce, în apa termală şi în aer. Nu este de mirare că le găsim şi în aer având în vedere că în stare monoatomică un element greu se comportă ca un gaz rar. Potrivit cercetărilor lui Hudson aceste elemente pot fi întâlnite în forma lor monoatomică de 10.000 de ori mai frecvent decât în starea metalică.

Literatura clasică spune că în această fază materia capătă culoare albă fluorescentă şi chiar şi la temperatura camerei se comportă ca un superconductor. Dat fiind faptul că tinde să leviteze, călărind pur şi simplu câmpul magnetic al pământului, ORMUS-ului nu i s-au stabilit încă caracteristicile gravitaţionale deoarece greutatea sa variază enorm în funcţie de temperatură şi câmp magnetic. Curios este faptul că, potrivit cercetărilor lui Hudson, în stare monoatomică elementul respectiv cântăreşte doar 5/9 din adevărata sa masă, aceasta datorită interacţiunii cu câmpul magnetic al Pământului. Un superconductor produce în jur ceea ce se numeşte câmp Meissner care nu poate fi penetrat de nici un alt câmp magnetic extern, el rezistând chiar şi liniilor magnetice de forţă ale Pământului.

Câmpul magnetic de forţă al Terrei (măsurat în Gauss) este uriaş pentru un superconductor. În schimb superconductorii sunt foarte sensibili la câmpuri magnetice extrem de reduse ca de exemplu cel al corpului uman. Un superconductor va emite lumină ca răspuns la un câmp magnetic de 2×10-15 erg unde erg-ul este o subdiviziune a unui Gauss. Câmpul magnetic al Terrei era până nu demult aprox 0.78 Gauss. Se pare că el este în continuă scădere în ultima perioadă, aşa încât la sfârşitul secolului trecut acesta ajunsese la 0,5 Gauss.

Există teorii potrivit cărora, câmpul magnetic ar ajunge la zero într-un viitor apropiat, caz în care am pierde toţi sateliţii de pe orbita Pământului şi odată cu ei şi comunicaţiile şi ecomonia mondială… Ca să ne facem o idee de cât de mic trebuie să fie un câmp magnetic aşa încât un superconductor să reacţioneze, e suficient să ştim că un Gauss are 10 la puterea 18 erg. Şi superconductorul se sensibilizează la dublul valorii de 0.000000000000001 erg. E suficient să pui mâna sub eprubeta în care produci praful alb şi acesta se va ridica plutind în aer în interiorul tubului. Dar, în schimb, dacă încerci cu un magnet, nu va fi nici o reacţie. Aceste elemente sunt sensibile la câmpuri subtile.

Atomii substanţelor monoatomice au electronii efectiv independenţi unii de alţii, energia totală a sistemului de electroni fiind egală cu suma energiei fiecărui electron sau încărcarea/sarcina. În cazul aurului monoatomic şi a oricărei substanţe monoatomice, electronii se leagă unul de altul printr-o interacţiune mutuală. Aceştia, aşa cum am mai spus, se rotesc cu o viteză extrem de mare cu un moment egal dar opus. Aurul monoatomic creează un vortex de lumină care se roteşte sau spiralează cu o viteză enormă dar cu moment zero adică o particulă/unda nulă (o particulă este o undă care este percepută ca formă prin atenţie şi observaţie).

Vortexul creat nu mai poate fi considerat o particulă sau undă în spaţiu/timp. Aceste unde nule există într-o stare peste realităţile (blocajele) noastre, dar care pătrund totuşi şi în realitatea noastră fizică, aducând din ce în ce mai multă Lumină prin corpurile noastre. Cu cât încărcarea este mai puternică (o undă mai rapidă) cu atât mai profundă este infuzarea corpurilor subtile.

Patentul lui David Hudson (lăsat liber pentru oricine doreşte) se referă la elementele monoatomice rearanjate orbital, teoretizând alungirea nucleului produsă în momentul când electronii din zona exterioară se rearanjează de la 5d^10 6s^1 la 5d^9 6s^2 lăsând o gaură în 5d orbital. Nucleonii se mută către stări energetice mai înalte iar nucleul devine mai alungit şi începe să se rotească. Această biochimie spirituală puţin cunoscută a fost utilizată de Lemurieni, Egipteni şi alte civilizaţii sacre dar şi de anumite secte spirituale.

Aurul monoatomic, împreună cu rodiul şi iridiul monoatomic, sunt unice în formă şi funcţie. David Hudson a teoretizat că nucleul alungit (2:1 raţia lungime/lăţime) al elementelor monoatomice împreună cu electronii ce devin „împerecheaţi” îi transformă în biosuperconductori. Aceste elemente pot facilita curgerea energiei prin tot corpul cu foarte mică rezistenţă sau deloc; acesta continuând să curgă chiar şi fără potenţial extern adiţional. Pe măsură ce ne deplasăm de la nivelul dimensiunilor 3-4 către cea dea 5-a dimensiune, şi anume aceea a Fiinţelor de Lumină, rezistenţa locativă sau aşa numita Karma, ar putea să creeze disconfort, dezechilibru şi chiar boală, pe măsură ce avansăm către frecvenţe superioare. Aceste rezistenţe sunt reflectate la mai multe niveluri: tensiune fizică, dezechilibre organice, tulburări emoţionale, Samskara sau blocaje ale Chakrelor, ca ADN aberant.

Aurul monoatomic, împreună cu rodiul şi iridiul monoatomic pot elimina aceste rezistenţe, permiţând un flux al luminii continuu care, în ultimă instanţă, spală definitiv şi vindecă tot parcursul până la nivelul subatomic.

[…]

VIII. Metode de producere a precipitatelor monoatomice

Cea mai productivă este sarea himalayană obţinută din apa termală a lacurilor de pe Platoul Tibetan urmată de apa din Marea Moartă, care conduc detaşat în clasamentul celor mai folosite materiale de producere al ORMUS-ului din lume.

*

Când folosim chimia pentru a transforma un metal către starea sa monoatomică, reacţiile chimice necesare acestei manipulări, devin din ce în ce mai slabe pe măsură ce, din ce în ce mai puţini electroni de valentă rămân disponibili. În final chiar dacă se ajunge să nu mai avem nici un electron pentru a putea manipula în mod clasic aceste elemente, ele prezintă alte proprietăţi care permit totuşi manevrarea lor. După cum am mai spus, în momentul când se ajunge la starea monoatomică, electronii se reorganizează doi câte doi în aşa numitele perechi Copper, nemaiexistând acum electroni liberi ce ar putea fi folosiţi ca electroni de valentă în cadrul legăturilor moleculare normale. Când electronii sunt cuplaţi în perechi Copper, atomii încetează să se mai comporte ca particule, ci mai degrabă precum fotonii, devenind lumină. Deasemenea, elemente cu număr atomic impar cum ar fi aurul, iridiul, cuprul, argintul, rodiul sau cobaltul vor fi nevoite să adopte o stare aşa numită diatomică pentru a atinge starea de superconductibilitate.

Să luăm exemplul iridiului, care are 77 de electroni în jurul fiecărui nucleu. 76 de electroni dintre aceştia se pot împerechea, dar vor lăsa un electron disponibil pentru o legătură cu un alt atom. În acest caz este necesară contopirea a doi atomi de iridiu, pentru ca electronii ce vor orbita acum în jurul nucleului combinat să fie în număr de 154. În acest caz obţinem un număr par de electroni ce se pot transforma în 77 de perechi Copper. Ca starea de superconductibilitate să poată fi atinsă, în interiorul nucleului are loc deasemenea o împerechere a nucleonilor în aceeaşi manieră.

Toţi superconductorii cunoscuţi prezintă o astfel de împerechere de tip Copper. Trebuie reţinut faptul că, într-un condensat Bose-Einstein, atomii din diatom se comportă ca un singur atom. În plus, ei manifestă o rezonanţă continuă cu alţi diatomi din apropiere in cadrul aceluiaşi element. ORMUS-ul are aceleaşi caracteristici ca şi particulele din cadrul unui condensat Bose- Einstein. Ceea ce diferenţiază ORMUS-ul de condensatul BEC este temperatura la care se obţine starea de superconductibilitate. Pe când BEC obţine superconductibilitatea la o temperatură în jurul valorii de zero absolut, ORMUS o atinge la temperaturi obişnuite.

Datorită caracteristicilor deosebite ale superconductorilor metodele de manipulare a acestora necesită deasemenea tehnici speciale. Fiind la rândul său un superconductor, ORMUS-ul poate fi manipulat de către câmpuri magnetice. Spre exemplu dacă îl vom izola de câmpuri magnetice în timpul extragerii (mai exact în momentul fierberii) putem conserva mai mult material monoatomic în lichidul obţinut acesta nefiind forţat să treacă prin pereţii vasului sau să se evapore sub formă de gaz. De aceea este bine ca aceste materiale să fie tot timpul protejate în folie antistatică.

Ele mai pot fi manipulate dacă le oferim o “cuşcă” confortabilă unde să se poată ascunde. ORMUS preferă locuri strâmte ca cele oferite de moleculele circulare. Sarea sau sodiul în mod particular se pare că stabilizează materialele ormice formând o structură triangulară ca o plasă în jurul atomului elementului preţios. În afară de sare şi sodiu mai pot fi folosite şi molecule circulare similare de tipul celor din carbon, oxigen sau clor. Deci, chiar dacă nu putem obţine o manevrare chimică directă asupra atomilor de ORMUS cu electronii împerecheaţi complet, îi putem totuşi „momi” în cutii chimice cu „mânere”.

Astfel, putem apoi manipula ORMUS-ul prin metode fizice şi chimice standardizate. Având în vedere că procesul de realizare al elementelor monoatomice se produce secvenţial, vom avea în consecinţă şi diferite grade de puritate. Un atom (diatom) ormic poate avea toţi electronii împerecheaţi sau doar o parte din aceştia. Dacă avem un diatom ormic care este doar parţial împerecheat, vom mai regăsi şi electroni disponibili pentru legături convenţionale cu alte elemente. Acest diatom ormic va avea un picior în lumea ORMUS şi unul în lumea metalică şi astfel vom putea folosi aceste elemente parţial monoatomice pentru manipularea chimică a elementelor pur monoatomice.

O altă cale de manipulare a ORMUS este folosind câmpuri magnetice în mişcare. Ştim, de acum, că ORMUS nu preferă câmpurile magnetice şi are tendinţa de a se “ascunde” în locuri unde să fie protejat de acestea. Orice loc strâmt va limita fuga lor de câmpurile magnetice. Acest principiu poate fi folosit pentru a captura aceste elemente. Putem, de exemplu, să trecem un fluid conţinând ORMUS printr-un câmp magnetic şi să îi oferim un spaţiu strâmt în care să se refugieze şi astfel să le putem aduna.

Plecând de la aceste principii de bază ale comportamentului ORMUS-ului, cercetători independenţi ai acestui fenomen au venit în decursul timpului cu mai multe metode de producere a acestor elemente. Referindu-ne acum la epoca modernă primul pe listă este David Hudson cu metoda sa de producere care este foarte clar expusă în cadrul patentului lăsat liber pentru folosirea lui de către întreaga omenire. Metoda lui se referă la obţinerea ORMUS direct din metale pure. El este cel ce a adus acest cuvânt omenirii moderne.”

Epliog

Putem spune in final foarte clar: Alchimia nu are ca obiect principal transformarea a ceva in aur ci transformarea aurului in sine catre cea mai pura forma a sa, adica STAREA MONOATOMICA. E o forma a aurului ce semana cu piatra pisata si care de aceea a fost denumita Piatra Filozofala sau Piatra Paradisului. De ce se doreste trecerea la aceasta faza a materiei? Pentru ca atomii aurului metalic odata eliberati de electronii de valenta devin efectiv liberi unii fata de ceilalti ramanand totusi impreuna, formand graunte de praf monoatomic datorita unei intelegeri mutuale inexplicabile de catre stiinta clasica, dar evidente pentru teoriile cuantice.

Si de ce sa consumam asa un element fin? Pentru ca in stare monoatomica electronii graviteaza in jurul nucleului atomic cu viteze foarte mari, permitand protonilor ce alcatuiesc nucleul sa se relaxeze. Practic presiunea exercitata asupra nucleului scade acesta devenind „moale” si permitand Spiritului incatusat in mijloc sa se manifeste catre exterior. Cu alte cuvinte Spiritul pur sau Dumnezeu care este prezent in centrul fiecarei creatii fie ca se cheama Soare sau Atom este „eliberat” la atingerea starii monoatomice. Repet nucleul atomic se relaxeaza datorita vitezei si simetriei cu moment opus, atinse de electroni atunci cand formeaza imperecherea Copper, si ca atare, „Gaura neagra” din mijlocul atomului se poate manifesta mai puternic in lumea fizica. De fapt asa numita gaura neagra nu este altceva decat orizontul evenimentului produs de Vidul Absolut ce se afla in mijlocul atomului si care de altfel nu poate fi vazut in sine. Aceasta este forta care tine legati protonii unii de ceilalti. Altfel nu s-ar explica cum de sarcini egale (pozitive in speta) stau legate unele de altele cand in fapt ar trebui sa se respinga; fizica actuala nu explica acest lucru ci rezuma misterul la denumirea de „forte atomice specifice”.

Acum se intelege mai usor de ce sa consumam aur monoatomic. Pentru ca odata ajuns in corp, acest atom special, cu PUTERE SPIRITUALA MARE tinde sa echilibreze tot ce intalneste in cale, fie ca are natura fizica sau emotionala, ajungand in final in celula si chiar in nucleul celular unde va repara ADN-ul in totalitate. Spun in totalitate pentru ca va reface si partea astrala a ADN-ului numita de catre stiinta pana nu demult „junk DNA” sau „ADN inutil”, dar care este de fapt de o importanta majora, el asigurand ca si un modem de internet permanenta legatura cu Universul pentru descarcarea si transmiterea informatiilor necesare fiecarei etape evolutive, functionand intr-un mod independent de aspectele chimice.

In final omul poate redeveni ceea ce a fost candva, un Inger intrupat, cu corpul de lumina complet refacut si cu toate conexiunile ce ar presupune acest lucru active. Acum acest lucru este posibil si aici la noi, pe teritoriul Daciei Strabune unde mari cantitati de Aur Alb mai exista inca adanc ingropate sub Muntii Carpati. Oricine doreste poate incepe drumul de reintoarcere sau reconstruire. Depinde doar de stradania fiecaruia, asa cum Parintele Arsenie Boca spunea.

Si cand te gandesti ca atomii sunt 99.9% spatiu gol…

„La ceea ce ne gandim creste. Tot ceea ce permitem sa ne ocupe mintea se va amplifica in viata noastra. Daca subiectul gandurilor noastre este bun sau rau, legea functioneaza si conditia creste. Orice subiect care il tinem departe de mintea noastra tinde sa se diminueze in viata noastra, pentru ca ceea ce nu folosesti, se atrofiaza. Cu cat te gandesti mai mult la necazuri cu atat vei avea mai multe; cu cat te vei gandi mai mult la norocul care l-ai avut cu atat mai mult noroc va veni catre tine.” – Emmet Fox from Make Your Life Worthwhile, 1942